
Sfaturi pentru parinti de la copilul lor
15 februarie 2020
Ce înseamnă „a fi asertiv”?
17 februarie 2020Cum vindecăm aceste răni? De unde vin? Este atât de simplu și în același timp, atât de complicat! Din copilărie.
Luminița Lișcă
Stima de sine scăzută este un sentiment care sapă în noi și lasă loc fricii și tristeții.
Atunci când lipsa încrederii în noi se cronicizează, este ca și cum ne-am prăbuși în interiorul nostru.
Ceea ce fac eu nu contează, eu nu contez, sunt un nimeni, cum am putut să cred că merit!
Rana de umilire, rana de respingere, rana de nedreptate sau toate acestea combinate, se regăsesc la persoanele cu stimă de sine scăzută, iar aceste răni luate separat, ce să mai vorbim de ele combinate, sunt distrugătoare. Iar depresia este doar la un pas. Și după ce se instalează, greu se mai dă dusă.
Totuși, ne dăm seama și singuri că avem potențial, am mai și reușit să facem câte ceva, există oameni cu probleme mai grave decât ale noastre, și totuși aceste răni apar și reapar, iar noi suntem conștienți de ele sau nu.
Cum vindecăm aceste răni? De unde vin? Este atât de simplu și în același timp, atât de complicat! Din copilărie.
Atunci când copilul nu era niciodată destul de bun, destul de cuminte, destul de deștept, era nedreptățit, umilit, pedepsit. Când i se cerea să fie un adult în miniatură și nu reușea pentru că, ce să vezi, copilul era doar un copil! Adultul de azi încă simte rănile copilului care a fost. Copilul interior suferă pentru că emoționalul nu știe de vârstă, el își vede de treaba lui indiferent de vârsta noastră biologică.
Râdem când auzim sintagma “copil interior”, luăm în râs teoriile psihologilor și psihologiei. Pentru că suntem superficiali. Pentru că ne folosim de mecanisme de apărare. De exemplu, râsul este un mecanism de apărare. Însă copilul interior, de fapt, e neiubit, abandonat. A fost abandonat și respins de părinți, apoi de noi înșine. Care este explicația? Pe de o parte, în copilărie, pentru că nu era destul de bun, nu s-a putut face iubit și apreciat. Acum, copilul interior este blamat tocmai pentru că nu a fost în stare să se facă iubit. Din nefericire, noi, adulții de azi, continuăm tradiția învățată și, prin urmare, inclusiv copiii noștri nu sunt suficient de buni.
Rănile copilului interior rămân nevindecate și ies la suprafață atunci când suntem mai vulnerabili. Și atunci suntem diagnosticați cu depresie, facem atacuri de panică ori somatizăm și ne îmbolnăvim de-a binelea, devenim pacienți fideli ai multor specialități din medicină și nu reușim să ne vindecăm fizic. Pentru că suntem bolnavi emoțional.
Însă un copil neiubit nu este neapărat neiubit la propriu, ci este iubit într-un mod în care el nu înțelege iubirea, nu înțelege a fi iubire. Părinții noștri au făcut și ei ceea ce au putut, ceea ce au învățat și ei la rândul lor de la părinții lor, care au învățat de la ai lor și tot așa. Ideal ar fi ca măcar noi, când avem acces la atâta informație, să rupem șirul acestor comportamente moștenite.
Atunci când copilului i s-a cerut să se maturizeze înainte de vreme, să fie mamă de schimb fraților ei, să renunțe la vise în favoarea fraților mai mici, atunci când copilului i s-a cerut să fie serios, să fie cel mai bun, să fie cuminte, să nu-i supere pe ceilalți, să nu-și spună punctul de vedere, să nu ceară, să nu aibă dorințe, și când oricum, indiferent ce făcea nu era bine, era comparat cu alți copii, era pedepsit pe coji de nucă, era bătut, abuzat în diverse forme, nu era alintat, nu era apărat, avea foarte multe datorii în casă (să meargă la cumpărături, să facă curățenie, să fie cel mai bun la școală), un copil care era făcut de rușine, amenințat și cu care părinții se mândreau, dar niciodată de față cu el ca să nu i se urce la cap, un astfel de copil a devenit guvernat în viața de adult de frică ori rușine. Acest copil a dezvoltat diverse mecanisme de apărare pentru că trebuia cumva să supraviețuiască. Însă devenit adult, are nevoie de validare pentru că a rămas în continuare prizonierul convingerii, dezadaptive, desigur, că trebuie să fie perfect, trebuie să facă totul perfect, pentru că, nu-i așa? ... numai astfel poate fi iubit. Și dacă nu obține această validare? Se afundă întâi puțin, apoi mai mult, apoi din ce în ce mai mult, în deprimare, apoi în depresie, iar stima lui de sine e jos, tot mai jos.
Ce e de făcut?
Până când nu te întorci în tine și la tine, nu iei contact cu copilul care ai fost, și nu redevii, pe rând, copilul care ai fost la diferite vârste, până când nu te ierți, nu te mângâi și nu te iei în brațe pe tine, copilul, și nu te iubești în totalitate, cel ce ai fost și cel ce ești acum, părintele copilului tău interior, nu vei vindeca rănile și nu-ți vei iubi cu adevărat nici copiii tăi născuți de tine.
Și să iertăm! Să ne iertăm! ... pe noi adulții, părinții copilului nostru interior și pe părinții noștri biologici, cei care nu au știut nici ei pentru ei cum și ce ar fi fost de făcut pentru a crește copii fericiți și a fi ei înșiși fericiți.
Cum ar fi să exersăm să devenim mai relaxați, mai buni cu noi, mai toleranți, mai siguri pe noi, mai buni, mai fericiți?